Necesitatea

Trece timpul,ne scurgem prin clepsidra ce-și obosește boabele de nisip.Pînă la punctul final de evadare ,avem a trece prin frumoasa noțiune de viață. Ce e viața?...Bolboroseală de sentimente.Corect spus.Dar cel macină pe om cînd posibil exteriorul lui nu expulzează nimic?E necesitatea ,necesitatea ce-și cere doza.Omul cere dragoste în care să-și poată oglindi zimbetul,cere credință ,pace,fericire și acest șir poate s-ar încununa cu infinitul.Dar din toate omul își chinuie aparența doar în una și aceasta este necesitatea de a spune ceva cînd nu poți pronunța nimic,și dorința de a fi înteles fără unde sonore. Anume aceasta formează relifianta personalității. Ochii se închid,mîinile încep a tremura ,rațiunea pierde cumpătul.Un ocean umezește ochiul sub pleoapă ,fapt pentru care nu vrei să-i deschizi ,de frică să nu cadă vrio dovadă a sentimentelor tale.Sufletul cere,cere neînsetat usurare prin care el își vede puritatea,iar tu cei oferi în schimb?Tacere...taci pentru că nu ești convins că vei fi abordat în adevăr împreună cu necesitatea ta.Ai vrea să spui ,să strigi întratît de tare ca odată cu puterea vocii din tine să își ia zborul totul.Nu mai ai nevoie de nimic ,prea multe așteptări pentru o pustietate,prea multe gînduri asupra dorințelor ascunse gata să încolțească doar cînd ești în stare să aduci pe cineva la starea asta de o divinitate aparte,stare ce toți o numesc dragoste. Cerințele noastre față de necesitate depășesc limite.Mereu suntem în căutare a ceva,de parcă suntem dependenți de această cautare pentru că noi suntem dependenți de necesități.Ele ne dezamăgesc,ele ne bucură ,ele ne acupă timpul ,ce întratît de atent merită petrecut.
                                            autor:Anisoara Turcanu